Alte scrisori imaginare #1

Unii vorbesc despre dragoste cu atâta mândrie și afecțiune, de parcă aceasta le-ar fi salvat viața și acum ei sunt obligați să o glorifice până la apusul vieții și chiar în lumea de dincolo. Alții, care au mai puțin succes în domeniul sentimentelor, denigrează orice tentative de a simți așa-zisul ,,sentiment al nemuririi”. Eu? Eu, cred că mă clasific în a treia categorie – fricoșii. Exact, mi-e frică să iubesc și de fiecare dată când simt o distorsionare interioară, la mine bat clopotele. Bat într-atât de tare, încât orice om cu ochi și urechi, poate observa neliniștea mea obositoare. Nu știu cum pe voi, dar pe mine acest patos mă consumă și încet, încet mă suprimă. Bătăi de inimă a căror frecvență este incontrolabilă, senzația de parcă lumea ta ia foc, dependența de prezența LUI. Și ce fac dacă asta se întâmplă cu mine? Scriu. Despre glasul lui, ochii albaștri, zâmbetul cela de copil naiv și fericit. Îmi place să mi-l amintesc, chiar dacă acum cinci minute a ieșit din camera mea.

- Mă simt bine cu tine. Spun eu cu un glas nesigur.
- Știu! Râde șmecher. Este atât de încrezut în sine, încât nu are nevoie de cuvinte declarative pentru a înțelege ce simți față de el.
- Trebuia să spui că și tu te simți bine… Mă uit la el cu o față tristă în speranța că voi auzi ceea ce îmi doream. Cuvintele au o importanță destul de mare pentru mine.
- Vin-o la mine, și mă sărută strâns pe buze. În asemenea momente, corpul meu devine mai fierbinte decât jăraticul, iar emoțiile îmi străbat inima. Simt cum mă doare, dar pe fața mea vei citi doar: ,,Eu nu o să pierd în acest joc”.Însă, poate că deja am pierdut?